Vreau sa mai cred o data in inocenta vietii...

Copilaria este taramul de dincolo, taramul in care totul este posibil, taramul magic.
Nu ii cunoastem limitele. Nu stim unde incepe si unde se termina. Pur si simplu ne schimbam si ne trezim ca numai suntem copii, ca am iesit din copilarie cat ai clipi, uneori fara sa o fi trait pe deplin... Copilaria este o lume în care orice se poate întâmpla. Orice!
Copilaria reprezinta varsta cea fericita în care plângem si râdem în acelasi timp, în care ne suparam si iertam dupa câteva momente, în care suntem singuri si totodata cu toata lumea.
Apoi, pe masura ce trec anii, pe masura ce ne maturizam, nebunia si exuberanta copilariei dispar. Devenim mai seriosi, zâmbim mai putin si nu ne mai bucuram de orice nimic care ni se ofera. Care este calitatea unui copil pe care noi am pierdut-o? Copilul reinvie natura ce ofileste. Copilul are calitatea necunoasterii, inocenta. El priveste cu uimire, ochii lui sunt limpezi. El priveste adânc, dar nu are prejudecati, idei preconcepute. El nu proiecteaza, de aceea el ajunge adevarul, pe când tu cunosti calitatea lumeasca, realitatea pe care ai creat-o în jurul tau proiectând, dorind si gândind.
Realitatea este interpretarea ta pe care o dai adevarului.
Vreau sa ma pierd din nou in lumea copilariei! Vreau sa fiu copil din nou! Inca tanjesc dupa perioada lipsita de griji din viata mea. Vreau sa mi se citeasca din nou in ochi nostalgia unei perioade aproape edenice… o etapa in care cuvantul de ordine era joaca; in care cea mai mare grija era sa nu o superi pe mama, in care domina dilema discutiilor dintre cei mari, in care lumea iti zambea cand faceai ceva bun fara ca macar sa stii ca ai facut acel lucru… totul venea de sine… Toti eram prieteni de joaca, iar certurile se rezolvau simplu printr-o cearta, o imbranceala… si apoi o imbratisare.
Vreau sa descopar lumea cu ochii de copil… acel copil pe care-l iei in brate si te face sa-l iubesti pentru totdeauna, acel copil care plange atunci cand il doare.. acel copil care stie sa se joace fara sa triseze, care stie ca zambetul este arma cea mai de pret si singura rasplata pe care ti-o poti dori…
Vreau sa mai cred o data in inocenta vietii…
Vreau sa fiu copil din nou, vreau sa mai cred ca totul este o joaca. Vreau sa mai traiesc o data zilele in care ne udam cu apa si alergam desculti prin curte, vreau sa-mi faca iar mama clatite si pana sa-si dea seama ca a terminat eu sa i le mananc. Vreau s-o aud pe mama spunandu-mi din nou sa nu mai rad, ca din ras dau in plans, vreau sa reinvat sa merg pe bicicleta. Vreau sa resimt caldura bratelor care ma ridicau pe sus, facandu-ma sa ma simt ca toata lumea imi apartine… De ce nu ne mai imbratisam atat de sincer, atat de neconditionat cum o faceam cand eram copii?
Atat de fals la vremea respectiva, trist dar adevarat acum.
Adevarul doare, urasc ceea ce inseamna prezentul meu, urasc epava ce zace in interiorul meu acum, epava asta pe care imi place sa o numesc adolescenta.

Nu mai credem în magie, nu mai credem in Mos Craciun si in sacul plin cu jucarii. Nu mai iubim cu detasare si pasiune, nu mai rosim atunci când gresim, nu mai avem puterea sa ne cerem iertare, nu mai suntem recunoscatori celor ce ne fac bine, nu mai chiuim de bucurie atunci când cineva ne îndeplineste o dorinta mult asteptata, nu mai tinem minte binele, decat raul.

Imi intorc privirea si ma revad pe mine… acum ceva ani.. cum ma ascundeam sub masa la petreceri ca sa ascult ce zic oamenii mari… privirea mamei cand a crezut ca m-a pierdut pentru ca eu fugisem sa ma dau in gargarite… zmeul ce semana cu un monstru ce dansa un vals in a vantului adiere, plansul meu cu sughituri pentru ca un baiat mai mare imi luase mingea si eu nu puteam ajunge la ea si saream si saream si el o tinea sus- sus de tot… cum plangeam cand imi pitea fratele meu ursuletul de plus, iar eu nu puteam sa adorm fara el... zilele in care vopseam oua cu mami in rosu, galben, albastru si verde, rochitele si papusile pe care le primeam, picnicurile la iarba verde, aroma inegalabila a turtei dulci, bomboanele colorate Bonibon, genunchii juliti, mirosul florilor de camp din coronitele pe care mi le impletea mama, zambetele care inundau efervescent lumea din jur, de curiozitatea mea care ma purta catre cele mai nebanuite cotloane ale podului bunicilor, cazaturile pe care le luam cand ne intreceam pana la magazin si inapoi, zilele in care ne uitam fara sa clipim macar la Son Goku, pasiunea cu care mancam croissante Chipicao sperand sa completam albumul cu pokemoni, gumele de mestecat Turbo si sucul cu paiul Trompy, duminicile in care ne trezeam de dimineata si mergeam impreuna cu bunica la biserica, bratele puternice ale tatei care ma ridicau pe sus de parca as fi fost un fulg intr-o uzuala adiere.. si rasetele… acele rasete cristaline care tronau peste tot…si acum sunt doar niste tablouri flamande.
Când începe si când se termina copilaria? Nu stim. Stim doar ca, la un moment dat, ne e rusine sa ne mai comportam ca niste copii. Pierdem jocul, pierdem libertatea si pierdem nemarginirea. Devenim sclavii propriilor nostre prejudecati si autolimitari. Ar trebui ca macar în suflete sa ramânem vesnic niste copii.

Tarâmul magic al copilariei mele se concretizeaza în satucul Fundata, un satuc cu gospodarii risipite pierdut pe colinele blânde ale dealurilor si vailor din apropierea muntilor Bucegi.
E locul intiparit in minte unde totul incepe si nimic nu se termina, e locul unde vrei sa te nasti, sa traiesti si sa mori, e locul unde zambetul e unul si acelasi cu lacrima, e locul unde ne iubim neconditionat.
Cand eram mai mica, credeam ca nu exista alt loc pe pamant. Nu ca satul meu ar fi centrul universului, ci ca el ar fi de fapt, tot universul. Nici nu prea aveam alte puncte de reper, ce-i drept. Batusem doar satul in lung si lat, din deal, in vale, si asa mi se parea enorm... Dealul gazduia scoala satului. Fanetele coborau din varfurile dealurilor inconjuratoare pana in usa caselor din sat. Casa noastra era in exact in mijloc. In mijlocul satului. Inconjurat de dealuri, parca fara sfarsit, satul meu arata ca o floare rara ocrotita de natura. Cred ca doar asa se explica faptul ca oamenii de aici nu au fost loviti de inundatii ori de alte cataclisme. Oamenii satului meu... Nu mai stiu cum s-au inteles intre ei de-a lungul timpului, dar stiu ca sarbatorile, mai ales Pastele, Craciunul si Anul Nou, erau minunate. De Paste se organiza timp de trei zile un balci la noi in sat si imi placea sa merg si sa ma pierd printre oamenii mari sau sa ma ingramadesc ca sa pot sa-mi cumpar o vata de zahar pe bat. Obiceiurile s-au contopit, iar de Anul Nou aveam si colindatori, si ursul, si capra. Era o mare bucurie pentru noi, copiii, care ne uitam cu un fel de infricosare amestecata si cu bucurie la tinerii satului invesmantati in haine colorate ori mascati cu cele mai ciudate masti. Mi-a fost drag sa cresc in sat. Poate ca mi-e inca drag sa locuiesc in el. E liniste, e ocrotire, e raiul pe pamant...
Locul se concretizeaza in ligheanul cu gogosi calde, aramii si pufoase pe care bunica ni le pregatea cu noaptea în cap spre a fi proaspete si apetisante pe când ne trezeam noi - nepotii ei dragi - în zori de zi. Copilaria mea se regaseste în poala bunicului, care ne spunea seara inainte de culcare o poveste despre doi purcelusi, iar noi o reascultam urmatoarea seara cu aceeasi mare atentie.
Asa a fost copilaria mea. Frumoasa, sincera si luminoasa. Am crescut sub învataturile bunicilor si parintilor, am crescut într-o lume în care jocurile pe calculator nu existau, dar pierdeam ore în sir afara cu fratele meu, alergand pana la 0 energie sau jucandu-ne de-a albinutele harnice.
Asa a fost copilaria mea si Doamne, tare îmi mai este dor de ea.

Copii de astazi nu mai au copilarie. Traiesc în spatii închise, limitate aproape tot timpul, în fata ecranului luminos al calculatorului, vorbind zi si mai ales noapte cu prieteni de peste mari si tari, dar nestiind ca de fapt cel care le raspunde este un amarat de monitor, nestiind sa bata la usa vecinului si sa-l invite pe fiul acestuia la o plimbare cu bicicleta sau o "expeditie" prin padurile din apopiere. Copiii traiesc acum într-o lume virtuala, dominata de monstrii imaginari, filme de groaza, muzica grea, joasa, care nu reuseste sa atinga nici o coarda a sufletului lor.

Vom ajunge la o vârsta ofilita in care fruntea o sa ne fie plina de ganduri si de griji cotidiene, o varsta la care vom dori sa aruncam peste umar un pumn de sperante si o duzina de vise, pentru a înflori sub mângâierea zânelor cu trup de margean si a piticilor cu barbi de clestar, spre a le putea vorbi nepotilor nostri despre o copilarie cum n-a mai fost.
Acum e momentul sa alergam dupa toate visele pe care le-am pierdut... e momentul sa visam pentru ca toti ne spun sa ne trezim.
Noi visam la maine azi, iar maine visam la poimaine... iar poimaine poate vom visa la acum cativa ani cand copilaria era cuibarita inlauntrul nostru. Vreau sa visez ca ma trezesc doar ca sa visez din nou, pentru ca atunci cand visez simt ca traiesc cu adevarat. Ce? Copilaria mea. O vreau inapoi abia cand realizez ca am piedut-o.

Si stiu ca tot ce am scris mai sus sunt doar niste franturi de inima in vorbe seci, dar macar sunt amintirile mele si sper sa-mi ocupe mintea toata viata mea.