joi, 26 februarie 2009

Eliberare.

Respira greu. Nările parcă-i deveniseră o sită iar pieptul îi părea încleştat, istovindu-i plămânii cu fiecare respiraţie. Ochii îi erau pironiţi în gol, iar faţa trăda o puternică încordare. Fără să realizeze, ţinea pumnii strânşi. Căuta ceva înăuntru de care să se agaţe – orice motiv. Dar, spre disperarea ei, totul era gol! Nu găsea nimic. Aştepta ceva care sa lumineze întunericul din ea.

Nu înţelegea ce era în neregulă. Evenimente recente i se derulau în minte în timp ce căuta, cu prudenţa şi meticulozitatea unui detectiv, MOTIVUL, orice situaţie supărătoare care să o fi adus în stare aceasta. Dar nu găsea decât voie bună, culori vesele, oameni dragi alături, experienţe pe care de mult le dorise realizate. Atunci ce? De ce nu se putea bucura acum? De ce nu putea sa zâmbească? De ce simţea prezenţa unui zid între ea şi restul? De ce entuziasmul din jur i se părea gălăgios, supărător, râsetele groteşti şi orice remarcă un atac asupra ei? De ce o iritau atâtea? De ce simţea presiuni din toate părţile şi scârbă chiar faţă de propria sa persoană? Îşi ura fiecare mişcare, fiecare cuvânt rostit. Şi nu era vorba doar de seara aceea. Nu se mai recunoştea în deciziile pe care le luase în ultima vreme, în motivele date prietenilor, părinţilor. Părea să dorească cu ardoare să ajungă undeva, dar nu-i era clar unde, iar calea înspre 'acolo' era ţesută din compromisuri şi lucruri atât de urâte încât îi era groază şi să se gândească, dară-mi-te să le spună pe nume...

Atmosfera o apăsa mai tare, mai tare ... Simţea că ameţeşte. Trebuia să scape. Să fugă. Departe de toţi. Invizibilă.
Istovită, se cuibăreşte în patul rece. Negrul de afară îi reaminteşte de bezna dinăuntrul ei unde se simte tot mai străină. Îi vine când să se autocompătimească, când să se mustre cu severitate de starea în care se află. În final, lăsând garda jos îngână: „Doamne...!” Printre suspine eliberate cere lumină. Şi Dumnezeul ei nu întârzie în împlinirea făgăduinţelor Sale! Dintr-o dată îi apare în faţă: o forţă nevăzută o apăra, o împingea să facă, să fie, să devină. Dădea naştere unor reacţii ciudate, răspunsuri iraţionale în situaţii ce n-ar fi cerut aşa ceva: o îmbufnase simpla remarcă a lui X, o duruse surprinzător fapta lui Y, o scoase din sărite o glumă nevinovată, fugea de compania lui Z, era scepetică cu privire la comportamentul atâtor persoane. Toate acestea erau, totuşi aproape insesizabile ca să le considere a fi MOTIVUL.

Fără să realizeze, trecuse peste propriile greşeli şi ale celor din jur, dar nu iertase. Păstra în inima acele rădăcini otrăvitoare, ‘liniştindu-se’ la gândul că tăiase tulpina. Dar vai, erau acolo, erau multe, păreau să se extindă asupra întregii ei vieţi, să o controleze!
Dar, în fond şi la urma urmei, îşi spune, cum să scoată din calcul faptul că X e aşa şi aşa? Nu-şi poate permite să trăiască în naivitate, trebuie să fie prudentă, taxatoare, să înveţe să vadă prin oameni, să nu-i lase să-i facă rău, nu? În timp ce se zbate să se argumenteze, o voce blândă care în aceelaşi timp o cutremură şi o face să cadă pe genunchi, îi răsună în minte: “Şi Eu am trecut pe acolo!”
Şi totuşi, în integritatea şi libertatea în care trăia, nu a lăsat ca acestea să degenereze în resentimente, ură sau răzbunare.

[Iertarea înseamnă să urăşti păcatul, dar să iubeşti omul. Nu te simţi vinovat pentru ceea ce nu eşti.]

Un comentariu: